16 May 2016

Durere de scriitor

Am zis să mai scriu și eu în Română că tot m-am întors acasă. Să sperăm că nu fac greșeli prea mari dar na, dacă fac, asta e, ca și în viață, mai bine cu greșeli decât să nu incerc deloc.

Proful meu de chitară mi-a spus o dată că atunci când suntem triști sau răniți putem creea cea mai frumoasă muzică de pe lumea asta. În schimb, atunci când suntem fericiți, n-avem nicio treabă și fugim în lume să ne bucurăm de tot și de toate.

Asta m-a pus oarecum pe gânduri. Când scriu eu cel mai mult? Atunci când sunt tristă sau fericită? Și îmi dau seama că atunci când sunt fericită nu prea am chef de scris. De obicei îmi găsesc inspirația când mă confrunt cu emoții puternice și chiar devastatoare. Atunci încep cuvintele să curgă din mine.

Și așa am inceput să mă gândesc la toți scriitorii pe care i-am admirat de-alungul vieții. De exemplu Bram Stoker. Fusese îndrăgostit de un actor toată viața lui dar dorința nu i-a fost niciodată îndeplinită. Dacă citești cu atenție Dracula, îți vei da seama că acea poveste a capturat ceva din durerea lui Bram. Femeile din viața lui Edgar Allan Poe se pare că l-au ‘abandonat’ una câte una începând cu propria sa mamă. Dacă nu ar fi trecut prin toată acea durere, nu cred că ar fi reușit să scrie vreodată poezii și povești atât de întunecate și puternice cum ar fi ‘The Raven’. Sau viața lui Emily Bronte și a surorilor ei, Mary Shelley și moartea soțului ei și așa mai departe. Experiența lor, durerea lor este ce a dat naștere la adevărata lor fața, imagine, creație, la poveștile și cărțile pe care le citim cu așa mare drag în ziua de azi. Gândește-te la asta, cum poți să scrii despre pierderea cuiva dacă nu ai trecut niciodată prin asta? Cum poți scrie de o inimă zdrobită dacă nu ți s-a întamplat ție niciodată așa ceva?

 
Dacă nu aș fi avut acele momente în viața mea când pur și simplu îmi venea să îmi smulg capul de pe umeri, cu păr cu tot și să-mi zdrobesc creierul de un perete de nenumarate ori, nu cred că aș fi putut vreodată să scriu de un personaj care se simte la fel. Dacă nu aș fi știut cum e să ai o inimă frânta în mii și mii de bucățele nu aș fi putut să scriu în detalii cum este acel sentiment.

E urât când o spun dar poate că scriitorii trebuie să treacă prin anumite experiențe în viață ca să ne poată atinge inima atât de puternic. E urât că o spun pentru că viețile lor au fost tragice toate sfârșind în întuneric.

Când cineva a trăit o viață frumoasă, bogată și se apucă să-ți scrie despre sărăcie și mizerie, pot spune că nu e atât de convingătoare toată treaba. Nu știu, poate gândesc eu ciudat. Dar pentru mine adevărații scriitori sunt cei care simt în profunzime tot ce scriu și au habar de ceea ce pun pe hârtie. Și nu numai scriitorii dar și cântareții, compozitorii, viața lui Mozart de exemplu care a fost o adevărată aventură, tragedie, iubire, pierdere, tot ce vrei și nu-mi spune că nu simți asta când asculți opera lui, când te uiți la Don Giovanni și aștepți cu sufletul la gură până la sfârșitul piesei.

Toți acești scriitori, artiști, personalitați și-au dat viața pentru creațiile lor, pentru că au crezut în ceva mai puternic decât ei înșiși, au avut o viziune neînfricată, au incercat să dedice arta lor pentru cei care au rămas și de multe ori chiar pentru cei care s-au dus inaintea lor.

 
Cum se naște adevărata artă? Prin sacrificii. Multe sacrificii și un sfârșit tragic de fiecare data. Sper să nu ajung așa cu toate că uneori e o mare ceartă între îngerii și demonii din mine. Sper totuși să pot lăsa durerile vieții pe hârtie iar în realitate să încep să văd lucrurile cu niște ochi mai fericiți. Dar e greu, e foarte greu să vezi lumina într-o lume atât de întunecată și mai rău, o lume complet ignorantă. Uneori mă uit în jur și mă gândesc oare mai citește lumea o carte, mai ascultă lumea muzica adevărată sau preferă să se uite în acel ecrănel care ne mănâncă inteligența și talentul? Uneori nici nu știu dacă mai are sens să scriu. Cine mai citește? Să mă opresc oare din scris? Nu, niciodata. Problema e că trebuie să scriu. Nu mă pot opri chiar dacă aș vrea. Trebuie să scriu, să sufăr, să scriu, să iubesc apoi să sufăr din nou. Pentru că până la urma, asta e viața nu? Plină de dragoste, tragedii și sacrificii.